Religia reprezintă un subiect controversat pentru toate timpurile şi toate persoanele. În lume există mai numeroase credinţe, fiecare pretinzând că este cea adevărată şi luptă pentru ideologia sa. Războiul sfânt purtat de musulmani sau cruciadele reprezintă manifestări ale unor oameni care luptă pentru convingerea sa şi a neamului pe care îl reprezină. Nu de puţine ori toate aceste confruntări au fost soldate cu morţi, în zilele noastre existând atentate puse pe seama lor. Din acest punct de vedere societatea se află într-un permanent război care nu reprezintă “o faptă bună”.
Religia reprezintă un cod moral pe care trebuie să-l respecte fiecare apartenent. Însă acesta diferă de la o cultură la alta, dar elementul comun este iubirea şi pacea pe lume. Cât timp anumite religii ies în evidenţă prin nerespectarea acestei legi, nu se va ajunge la o lume mai bună. În ziua de azi imaginea religie se poate spune că s-a degradat, fiind văzută doar sub siluetă de credinţă şi venerare. Religia înseamnă mult mai mult; religia trebuie să caracterizeze un popor, o societate, să fie artă, viaţă şi respectare pentru acel grup de oameni. În lume există o religie care nu se referă numai la credinţă şi venerare, ci la viaţă – ea guvernează viaţa celor care cred – aceasta este islamul.


Islamul – religie mondială:

Cuvântul arab “islam” înseamnă “supunere”. Astfel numele religiei se referă la supunerea faţă de Dumnezeu. O persoană care a conceput în acest fel este numită musulman. Teoretic, tot ce trebuie să facă un om să devină musulman este să recite sincer porțiunea scurtă a religiei cunoscută sub denumirea de “shahadah”: “Mărturisesc că nu există alt dumnezeu decât Dumnezeu [Allah] şi că Mahomed este Profetul lui Dumnezeu”.
Deşi într-un sens isotric musulmanii datează începuturile religiei lor încă din timpul lui Mahomed, în secolul al 7 d.Ch., într-un sens religios ei văd această religie identică cu monoteismul adevărat pe care profeţii de dinaintea lui Mahomed, ca de pildă Abraham (Ibrahim), Moise (Musa) şi Iisus (Isa), l-au răspândit. În Koran (scrisul arab), Abraham este musulman. Urmaşii acestora şi a altor profeţi se crede că au greşit în propovăduire, însă Dumnezeu, în mila Sa, l-a trimis pe Mahomed să cheme din nou omenirea la adevăr.

În mod tradiţional, Islamul a fost răspândit de către urmaşii săi în toate domeniile vieţii, nu numai la acelea (credinţa şi venerarea) care sunt văzute drept sfera credinţei de azi. Astfel majoritatea musulmanilor numesc isalmul drept un mod de a trăi decât o religie. Acesta este motivul pentru care, atunci când facem referire la Islam, precizăm de fapt o societate, o cultură sau o civilizaţie, cum ar fi şi o religie. În timp ce istoria Creştinismului îmbracă doar lucruri legate de religie, istoria Islamului poate cuprinde, de exemplu, dezvoltări politice, literatură, viaţă artistică, migrări de popoare.
Aderenţii unei religii pot să difere între ei pe baza a ceea ce constituie esenţa unei religii, ce este mai important sau mai puţin important, ce este credinţă adevărată sau erezie. Studenţii moderni de religie, când încearcă să descrie o religie, pot încerca să ocolească aceasta problemă acceptând definiţiile date de exemplu de Papa în Catolicismul Roman. întocmai lucru este imposibil pentru cineva care doreşte să discute despre Islam deoarece, de-a lungul timpului nu a existat un centru autoritar al musulmanilor. În acest loc, autoritatea religioasă şi tăria a fost difuzată la un nivel local printre oficialii religioşi care nu formează o adevărată ierarhie sau organizaţie. Un individ primeşte autoritate într-un consens privind cultura şi mila pe care le deţine. Teoretic, cel puţin, majoritatea poziţiilor de autoritate sunt deschise tuturor.
În timpurile moderne au existat încercări de a promova ideea că, indivizi anume, au o autoritate deosebită în Islam. În Islamul Suniţilor, de exemplu, Consiliul de la Universitatea Azhar din Cairo este uneori considerată ca având o autoritate, în timp ce printre şiiţii din Iran o ierarhie a învăţaţilor acestei religii a fost dezvoltată şi recunoscută de stat. Chiar şi în acest mod, nici o persoană nu a reuşit să se proclame şeful peste toţi musulmanii, şi astfel de cerereri sunt întotdeauna contestate.
Islamul este o religie care oferă independenţă celui care este musulman. Nu este supus nimănui în afară de Dumnezeu. Ideea de supunere faţă de o instituţie, sau o persoană nu este acceptată şi respinsă imediat. Astfel întreaga religie islamică se realizează pe baza fiecarui cetăţean.
Astfel nu este posibil să se facă referiri generale despre ce este sau nu este Islamul, fără ca acesta să fie deschis indivizilor sau grupurilor cu diverse puncte de vedere asupra religiei. În general, trebuie evitaţi termeni ca “ortodoxie” sau “erezie” .



Apariţia şi expansiunea timpurie a Islamului:

Tradiţia precizează că apariţia Islamului stă sub rolul lui Mahomed, care a locuit în Arabia de Vest la începutul secolului al VII-lea d.Ch. Mahomed a întreprins o înșiruire de revelaţii verbale de la Dumnezeu. Printre alte lucruri, aceste revelaţii făceau referire la unicitatea lui Dumnezeu, chemau omenirea să-L venereze, şi promiteau că Dumnezeu va recompensa sau pedepsi bărbaţii în funcţie de modul cum se poartă în lume. Mahomed urma să fie numit mesagerul lui Dumnezeu printre oamenii cu care locuia, majoriatea posedând o religie politeistă.
După o durată în care a fost respins în casa natală din Mecca, Mahomed a fost în stare să înfiinţeze o comunitate în care el să fie capul, în oraşul care urma să se numească Medina. Pe urmă moartea sa în 632, câteva triburi arabe şi un număr de oraşe l-au acceptat pe Mahomed şi au trecut la Islam. După moartea sa, califatul a fost înfiinţat pentru a continua munca lui Mahomed şi pentru a fi capul comunităţii, deşi profeţia, în forma de revelaţie verbală de la Dumnezeu, a încetat odată cu Mahomed.
Cu puţin mai târziu moartea sa, procesul de a aduna toate revelaţiile pe care le-a primit de-a lungul vieţii sale, a început. Tradiţia nu este unanimă, dar este acceptat faptul că această muncă a fost completată de Uthman (calif 644-656) şi ca în timpul vieţii sale revelaţiile au fost puse împreună pentru a forma Koranul.
Cele mai importante credinţe, instituţii şî practici rituale îşi au originea în timpul lui Mahomed, şi în mod frecvent sunt înţelese ca rezultatul unei revelaţii divine. Uneori, un pasaj din Koran, este văzut drept sursa de justificare a unui ritual sau credinţe. Nu toate dintre ele pot fi asociate Koranului şi deseori ele sunt văzute ca făcând parte din practicile profetului Mahomed. Din momentul îndată ce a realizat profet, multe din ce a făcut şi zis sunt înţelese nu ca decizii proprii dar ca un efect al ghidării divine. Astfel, practica lui Mahomed, care a fost cunoscută sub numele de Sunna, serveşte ca exemplu şi sursă de ghidare pentru musulmanii care cred în Koran, în special suniţii.

Sub califaţii care au guvernat comunitatea urmaşă lui Mahomed, a început o campanie de expansiune teritorială, mai întâi în Arabia şi mai apoi mai încolo de graniţele ei. Prin 650, Egiptul, Siria, Irakul şi părţile vestice ale Persiei au fost cucerite de forţele arabe care au înţeles conducerea califatului din Medina. În anul 660 califatul a căzut sub dinastia Umayad care îşi avea originea în Siria. Sub umayazi un al doilea val de expansiune a avut loc. Până la înlăturarea acestei dinastii, erau controlate teritorii din Spania, Maroc în Vest până în Afganistan şi Asia Centrală şi de Est.
Şcoala modernă are tendinţa să arate că naşterea şi expansiunea Islamului este un proces mai treptat şi mai complex decât conform tradiţiei. Accentuând întârzierea apariţiei legilor musulmane din timpul istoriei timpurii a Islamului (există puţin ce poate fi datat cândva de anul 800), a apărut probabilitatea că legile tradiţionale ar necesită înţelese ca viziuni mai târzii. A fost sugerat faptul că perioada când Islamul se dezvolta în afara graniţelor, urmând cucerirea arabilor a părţii central-estice, este foarte important. S-a accentuat faptul că (din surse ale tradiţiei), teritoriile cucerite de arabi au crescut sub controlul califatului, dar răspândirea Islamului la nivel personal este mult mai încet. Cuceritorii
nu I-au forţat pe oameni să devină musulmani şi, probabil, că nici nu intenţionau să facă aşa ceva. Acceptarea Islamului ca religie de înspre popoarele nonarabe sub conducerea califatului a fost un proces încet, neterminat, motivat de lucruri neînţelese în totalitate. ...


SURSA :


[url=http://www.referat.ro/referate/Islam_702.html]REFERAT.RO[/url]